DN1 - Șoseaua Regilor – drumul construit cu vieți omenești
Șoseaua Regilor – Drumul care a schimbat România
Puțini știu că DN1, „Șoseaua Regilor”, a fost construită în doar 18 luni, între 1892 și 1893, cu prețul a peste 200 de vieți omenești. Aproape 12.000 de muncitori au săpat muntele cu mâinile goale, cu picareta, lopata și roaba, deschizând un drum de 73 de kilometri prin stâncă, pădure și prăpăstii. Fiecare kilometru a costat, în medie, 3–4 vieți.
Povestea începe în 1889, când regele Carol I ajunge la Sinaia și constată realitatea dură: drumul spre Transilvania este aproape impracticabil. O potecă îngustă, prăpăstioasă, impracticabilă iarna, unde căruțele se răsturnau, iar transportul dura până la trei zile pentru doar 70 de kilometri.
Decizia regelui a fost fermă: „Trebuie un drum european, nu o potecă de țară săracă.” A cerut o șosea lată de 8 metri, pavată cu piatră, terminată în maximum doi ani. Mulți au considerat ordinul imposibil.
Lucrările au început în martie 1892, sub conducerea inginerului Alexandru Buhăescu, format la École des Ponts et Chaussées din Paris. Traseul urma să lege Sinaia de Predeal și apoi de Brașov, traversând defileuri abrupte, păduri virgine și pante de până la 12%. Era nevoie de 27 de viaducte și de curaj aproape inuman.
Pe șantier lucrau simultan 12.000 de oameni, împărțiți în sectoare de câte un kilometru. Fiecare sector avea 150–200 de muncitori, supravegheați de ingineri și maiștri. Totul se făcea manual: copacii erau tăiați cu securea, stânca era spartă cu dalta și dinamita, iar peste două milioane de metri cubi de pământ și piatră au fost mutați cu roaba și căruța.
Munca era infernală. Zile de 12–14 ore, șase zile pe săptămână. Plata: un leu pe zi. Duminica se făcea slujbă și se îngropau morții săptămânii. Unii martori povesteau că vedeau colegi murind sub stânci prăbușite, sfâșiați de explozii sau căzând în prăpăstii adânci de zeci de metri.
Cea mai periculoasă muncă era cea a dinamitarilor. Săpau manual găuri de un metru în stâncă, introduceau explozibilul și aprindeau fitilul. Uneori explozia venea prea repede, alteori prea târziu. Mulți nu apucau să fugă. Statisticile vorbesc de 220–290 de morți pe parcursul construcției.
La Predeal, cel mai mare șantier, trăiau peste 2.000 de muncitori în corturi de pânză, câte zece într-un adăpost. Hrana era sărăcăcioasă – mămăligă, fasole, rareori carne. Iarna 1892–1893 a fost cumplită: minus 20 de grade, degete înghețate de unelte, oameni căzuți din picioare. Doar în ianuarie au murit peste 40 de muncitori de frig.
Cel mai greu sector a fost între Predeal și Azuga: pante de 10–12%, stâncă pe ambele părți, viaducte suspendate peste hăuri. Aici s-au pierdut cele mai multe vieți.
În august 1893, o explozie uriașă a zguduit muntele lângă Bușteni. Aproape 300 kg de dinamită au detonat accidental. Explozia s-a auzit la peste 20 de kilometri. 15 oameni au murit pe loc, alți zeci au fost mutilați. Lucrările s-au oprit trei zile pentru înmormântări.
Și totuși, șantierul a continuat.
În noiembrie 1893, la doar 18 luni de la începere, drumul era gata. La inaugurare, regele Carol I a parcurs traseul până la Brașov. Muncitorii, obosiți și mutilați, erau aliniați pe margine. Regele a coborât din trăsură, a spus doar atât:
„Ați construit cel mai frumos drum din România. Mulțumesc.”
Apoi a plecat. Oamenii au primit un bonus: o lună de salariu.
Costul total a fost de 8 milioane de lei-aur – echivalentul a zeci de milioane de euro astăzi. După deschidere, Valea Prahovei s-a transformat rapid: turism, comerț, hoteluri, stațiuni. Drumul a redus timpul București–Brașov de la trei zile la zece ore.
În 1938, șoseaua a fost asfaltată pentru prima dată. Traseul, însă, a rămas același. Peste 130 de ani mai târziu, DN1 încă urmează linia trasată cu sânge, piatră și voință.
Astăzi, când traversăm Valea Prahovei, puțini se gândesc la ce se află sub asfalt. Sub fiecare curbă, sub fiecare viaduct, zac urmele a sute de oameni care au murit pentru ca România să aibă un drum spre Europa.
Șoseaua Regilor nu este doar un drum. Este un monument al sacrificiului. Un drum construit cu vieți omenești. Iar noi mergem pe el în fiecare zi, fără să le știm numele.
