Oameni și partituri sub presiunea secolului – patru destine excepționale
În cursul ultimului sejur la Frankfurt am parcurs ziarul local Frankfurter Allgemeine Zeitung, interesându-mă îndeosebi de paginile foiletonului, care prezintă soarta câte unei personalități recent stinse sau redescoperite, precum și unele realizări surprinzătoare ale acestora. Iată ceea ce m-a impresionat îndeosebi:
1) Sofia Cosma (1914-2011) – pianistă și muziciană
Născută Gurevici, la Smorgon (azi în Belarus), într-o comunitate de evrei, a început să studieze pianul la 5 ani și, vădind un talent deosebit, a fost admisă la Academia de Muzică din Viena, absolvind între primii patru – primul fiind Dinu Lipatti. A debutat la Musikverein din Viena cu un program Beethoven-Chopin, repurtând un viu succes, și i s-a acordat cetățenia austriacă.
La puțin timp ulterior, ca să scape de naziști, a revenit la Riga, dar odată cu al Doilea Război Mondial țara a fost ocupată de sovietici, care au acuzat-o de trădare și au deportat-o în Gulag, în Siberia. Timp de 7 ani a recoltat cartofi în pământul înghețat. Apoi a fost trimisă alți 2 ani în Kazahstan, unde l-a cunoscut pe soțul de origine română, cu care s-a căsătorit, având o fetiță și un băiat.
La finele războiului ea a fost trimisă în Austria, iar el în România, dar în 1950 s-au reunit la București. În 1956, după 15 ani departe de pian, Sofia – devenită Cosma – a apelat la Florica Muzicescu, grație căreia și-a recăpătat tehnica pianistică, devenind din 1958 solistă permanentă a Filarmonicii din București. În anii următori a devenit o importantă pianistă, preluând și catedra de pian a Conservatorului din Iași. De asemenea, concerta în țară și în capitalele Europei de Est.
În 1974 soțul s-a stins. Sofia, obținând un turneu în SUA, a reușit să obțină azil politic în 1981. S-a stabilit în sudul Californiei, unde a cântat și a predat pianul. Ca solistă americană a reușit să interpreteze Rahmaninov în 1980, în Sala Ceaikovski din Moscova, repurtând un triumf în fața foștilor ei torționari. A devenit o personalitate muzicală și pedagogică ilustră în SUA, unde s-a stins la peste 96 de ani.
Necrologul ilustrat din care s-a inspirat articolul din FAZ l-a publicat fiica ei în Los Angeles Times. Am întrebat în lumea noastră muzicală cine își amintește de Sofia Cosma și i-am găsit până azi doar pe Costin Popa și Dumitru Avachian, dar desigur vor mai fi și alți melomani vârstnici care să și-o reamintească.
– Episodul vienez are un reper clar: concursul internațional de pian de la Viena (1933), unde Lipatti a luat premiul II, iar Sofia Gurevici/Cosma premiul IV – detaliu consemnat și în sinteze românești despre biografia ei.
– În spațiul românesc există câteva texte de recuperare a memoriei ei (cu amănunte, fotografii și trimiteri la discografia/înregistrările rămase), semn că “absența din listări” e mai degrabă o problemă de circulație și reeditare decât lipsă de importanță.
– Filmul documentar „A Suitcase Full of Chocolate” (realizat despre viața ei) a contribuit mult la această recuperare, iar în SUA a fost prezentat inclusiv ca poveste despre o carieră frântă de nazism și apoi de represiunea sovietică, urmată de reconstrucția aproape incredibilă a profesiei.
– Necrologul din presa americană subliniază tocmai arcada dramatică a vieții: copil-minune, succes european, ani de lagăr, revenirea la scenă, apoi emigrare și o a doua carieră pedagogică în California.
2) Tom Stoppard (1937-2025) – dramaturg englez
Născut în Zlín, în Cehoslovacia, într-o familie evreiască, în 1939, la invazia germană, părinții au reușit să fugă cu cei doi fii tocmai la Singapore, unde firma Bata, la care lucra tatăl, avea o reprezentanță. La atacul japonez, mama cu fiii s-au refugiat în India, unde urma să vină ulterior și tatăl, dar vasul acestuia s-a scufundat fără supraviețuitori.
Prin recăsătoria cu un maior britanic, mama a obținut cetățenia și, împreună cu copiii, și-a asigurat o nouă existență în Marea Britanie. Băiatul de 8 ani, Tomáš Straussler, a devenit Tom Stoppard, pasionat de cricket și de noua sa patrie adoptivă, iubind-o pentru toleranță, fair-play și libertate.
La 29 de ani era cel mai tânăr autor jucat pe scena Teatrului Național din Londra, iar în 1967 a devenit vedeta dramaturgiei britanice cu piesa Rosencrantz și Guildenstern au murit, cele două figuri secundare din Hamlet. A devenit specialist în Shakespeare, semnând scenariul filmului Shakespeare in Love și fiind, alături de Harold Pinter, unul dintre cei mai iluștri dramaturgi britanici, înnobilat cu gradul de Cavaler de regina Elisabeta a II-a. A devenit membru al înaltei societăți britanice, un pasionat autodidact (întrucât părăsise școala la 17 ani), un apropiat al Margaretei Thatcher, piesele și filmele sale repurtând succese excepționale, precum Acrobații sau Hapgood. Un exemplu de reușită absolută al acestui intelectual pasionat de conflictul dintre relativism și absolutism și de principiul argumentului și contraargumentului.
– Stoppard a murit în noiembrie 2025 (88 de ani), iar marile necrologuri britanice insistă pe combinația rară dintre joc intelectual (ironie, logică, paradox) și emoție discretă, mai ales în piesele târzii.
– Povestea tatălui este relatată în biografiile “canonice” în forma: raportat înecat după bombardarea navei cu care încerca să părăsească Singapore în 1942 – nuanță care explică de ce mult timp familia a trăit cu o variantă incompletă a finalului.
– Pentru o vedere “în adâncime” (dincolo de Rosencrantz…), merită ancorate în articol încă 2-3 titluri ca repere: Arcadia (știință, timp, entropie), The Coast of Utopia (idei politice și revoluționare) și Leopoldstadt (memorie evreiască vieneză) – foarte des invocate ca vârfuri ale perioadei mature/târzii.
– Detaliul “autodidact” e important: el chiar a intrat în teatru dinspre jurnalism și cronică, iar apoi a ajuns să domine scena britanică tocmai prin disciplină de argument și replică – un fel de “dramaturgie a demonstrației”, dar cu haz.
3) „Oaspete dintr-o planetă necunoscută” – Filip Herscovici (Philip Herschkowitz, 1906-1989)
Sub titlul „Oaspete dintr-o planetă necunoscută” este prezentat compozitorul și teoreticianul muzical Filip Herscovici, născut în ghetoul evreiesc din Iași, în 1906.
Acum peste 10 ani Conu Viorel Cosma îmi comunicase că aflase de existența unui emul român al celei de-a doua Școli muzicale vieneze lansate de Schoenberg, rugându-mă să aflu detalii. Iată că abia acum îi pot oferi, postum, un răspuns edificator.
Articolul ditirambic din FAZ este publicat ca recenzie la volumul de 444 de pagini, recent apărut la Viena, sub titlul Über Musik (Despre muzică), al autorului stins în 1989. Compozitorul, care studiase vioara de la 14 ani, s-a înscris la Academia de Muzică din Viena la 21 de ani, dar, simțindu-se subsolicitat, a urmat studiile private ale lui Alban Berg (autorul operei Wozzeck), apoi pe cele ale prietenului acestuia, Anton von Webern, maestru al abstracției cristaline.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Herscovici a reușit, via România, să se refugieze în URSS, tocmai la Tașkent. Din 1946 s-a putut muta la Moscova, unde a fost refuzat de Uniunea Compozitorilor, fiind considerat de Jdanov drept „cosmopolit”, deoarece școala lui Schoenberg fusese declarată formalistă. Herscovici s-a întreținut corectând lucrări sau orchestrând muzică de film.
Prin anii ’50, tinerii compozitori ruși au aflat că un veritabil elev al unor compozitori ca Schoenberg, Berg și Webern trăiește la Moscova – un adevărat „extraterestru” – încât au început să solicite lecții private în locuința acestuia; nume ulterior celebre precum Edison Denisov, Sofia Gubaidulina și Alfred Schnittke. Deși era perioada „dezghețului”, activitatea lui Herscovici a fost considerată suspectă.
În pofida represaliilor, Herscovici solicita mereu plecarea în vestul Europei, care i-a fost permisă, grație sprijinului Institutului Cultural Austriac, abia în 1987, când, împreună cu soția, au ajuns la Viena, supraviețuind încă un an. Lucrările sale de teorie muzicală fac obiectul volumului recent apărut, care conține și o listă a compozițiilor sale.
Din păcate, la fuga din Viena, în 1939, Herscovici lăsase două valize cu manuscrise spre păstrare unui prieten evreu, care a fost deportat și ucis, astfel că acestea s-au pierdut. Lucrările sale teoretice și importanta sa corespondență cu membri de vază ai celei de-a doua Școli Vieneze au fost în fine publicate în volumul recent recenzat. Consultând ultima ediție a celebrului The New Grove Dictionary of Music and Musicians, am avut surpriza să găsesc un frumos articol dedicat lui Gerschowicz, Filip (Moyseevici) – compozitor sovietic de origine română!
Așadar, iată trei destine care, în pofida vicisitudinilor sorții și a persecuțiilor la care au fost supuși, au supraviețuit octogenari sau chiar nonagenari, lăsând realizări incontestabile în urma lor – ceea ce nu le este dat majorității contemporanilor, după cum voi arăta în următorul paragraf.
– În bibliografia internațională apare cel mai des ca Philip/Philipp Herschkowitz (rusă: Filipp Gershkovich). Biografiile sintetice îl dau născut la Iași (1906) și mort la Viena (1989), cu revenirea în Viena în 1987.
– Influența lui la Moscova e documentată explicit: a trăit din lecții private și a format (direct sau indirect) o generație de compozitori care căutau altceva decât canonul oficial – inclusiv Denisov, Schnittke, Gubaidulina.
– Un “detaliu-teză” care merită introdus în articol (pentru a nu rămâne doar povestea vieții) este metoda lui analitică: opoziția Fest (“fix”) vs Locker (“fluid”) ca instrument de înțelegere a materialului muzical – idee prezentată în sintezele despre el.
– Volumul nou, Über Musik, este într-adevăr masiv (444 pagini) și apare la un editor vienez (Hollitzer), cu accent pe partea biografică și pe opera teoretică/creația lui.
4) Rudi Stephan (1887-1915) – „Die ersten Menschen” (Frankfurt)
În penultima seară la Frankfurt, la 3.11 a.c., am asistat la opera Die ersten Menschen (Primii oameni), de compozitorul german Rudi Stephan (1887-1915).
Născut la Worms într-o familie de magistrați, a primit o excelentă educație muzicală, compunând piese de succes încă de la 17 ani. Considerat compozitor post-wagnerian, cu influențe din Richard Strauss, Arnold Schoenberg, Max Reger și chiar Debussy, a lucrat timp de câțiva ani la această operă pe un text obscur de Borngräber.
Cele patru personaje biblice au denumiri ebraice: Adahm, Chawa (Eva), Kajin (Cain) și Chabel (Abel). Opera nu are leitmotive și este un parlando interesant, cu numeroase explozii orchestrale, pe care nu le voi prezenta aici. În 1915 Stephan a terminat opera pe care voia s-o reprezinte la Frankfurt, dar a fost mobilizat și trimis pe frontul de Est, unde a fost ucis de un glonț rusesc în frunte. Premiera postumă a avut loc abia în 1920, stârnind comentarii elogioase și regrete pentru dispariția prematură a unui mare talent. Opera din Frankfurt a adus astfel un omagiu recent compozitorului dispărut atât de tânăr.
– “Die ersten Menschen” este opera lui unică, pe libretul lui Otto Borngräber (el însuși o numea “mister erotic”); compusă între 1911-1914, a avut premiera postumă la Frankfurt, în 1920, la câțiva ani după moartea compozitorului în Primul Război Mondial.
– Montarea de la Oper Frankfurt (premieră 2 iulie 2023, regia Tobias Kratzer) a fost votată de revista Opernwelt drept „Rediscovery of the Year” (2023) și a reintrat în repertoriu cu reprezentații și în noiembrie/decembrie 2025 (inclusiv 16 și 28 nov; 3 și 12 dec).
– E un punct bun de închis cercul articolului: Stephan e “destinul frânt” (28 de ani), în contrapunct cu ceilalți trei care au supraviețuit regimurilor și exilului, dar și cu aceeași idee de recuperare târzie: o lucrare rară, readusă în prim-plan după mai bine de un secol.
Încheiere (firul comun al celor patru destine)
Dacă le pui una lângă alta, cele patru povești se așază aproape singure într-o temă: cultura mare supraviețuiește biografiilor sfâșiate, iar uneori “revenirea” nu vine prin triumf imediat, ci prin reeditări, arhive, cronici, montări curajoase și oameni care țin minte. Sofia Cosma și Filip Herschkowitz sunt două cazuri-școală despre cât de ușor se poate pierde o operă (prin lagăr, exil, manuscrise dispărute) și cât de greu se recâștigă o prezență în conștiința publică. Stoppard arată extrema cealaltă: integrare totală într-o cultură adoptivă, până la vârful canonului ei. Stephan e avertismentul: uneori nu apuci să “devii”, iar posteritatea trebuie să ghicească, din puține lucrări, dimensiunea unui talent.
