Fundaţia culturală

Erbiceanu

Home | Link-uri | Trimite-ne un e-mail
ArgumentCuvântul preşedintelui de onoareObiectiveDocumenteActivităţiIstoria familieiEchipaContactŞtiriFoto

Despre elite - Constantin Erbiceanu - interviu TVRi (I)

Urmăriți partea întâi a interviului realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi, cu inginerul constructor Constantin Laurențiu Erbiceanu, descendentul unei ilustre familii de intelectuali și fondator al Fundației Culturale Erbiceanu.


Inginerul constructor Constantin Laurențiu Erbiceanu s-a relocat în România după o frumoasă carieră în consultanță la prestigioasa firmă de construcții Lahmeyer International din Germania.


inginerul Constantin Laurențiu Erbiceanu

Și-a desfășurat activitatea profesională vreme de 43 de ani în șantiere de construcții și țări din Europa, Asia și Africa. Poate de aici provine și pasiunea sa pentru călătorii, deoarece a vizitat nu mai puțin de 130 de țări, întrecând recordul de 126 de țări înregistrat de Papa Ioan Paul al II-lea.

Muzica este o altă mare pasiune a sa, la fel și istoria. Melomanul Constantin Laurențiu Erbiceanu a adunat din sălile de concerte și marile teatre lirice ale lumii o bogată colecție de autografe, afișe, programe, fotografii, partituri, pe lângă numeroasele amintiri muzicale.

Face parte dintr-o ilustră familie cu realizări și performanțe în cultura și devenirea românească. Străbunicul junimist, Constantin Erbiceanu a fost profesor universitar și elenist, teolog și istoric, deschizător de drumuri în cercetarea epocii fanariote, ales membru al Academiei Române în 1899.

acad. Constantin Erbiceanu, străbunicul lui Constantin Laurențiu Erbiceanu

Fiica acestuia este pianista Constanța Erbiceanu, care s-a numărat printre primele absolvente de bacalaureat din țara noastră. Ca pedagog este creatoarea "metodei Erbiceanu", recunoscută în cadrul școlii pianistice românești.

pianista și profesoara Constanța Erbiceanu

Fratele acesteia a fost inginerul constructor Laurențiu Erbiceanu, director al Portului Constanța pe care l-a reorganizat și extins după Primul Război Mondial. Acesta este și bunicul globe-trotter-ului cu care am realizat prezentul interviu.

După o jumătate de secol de la naționalizare, inginerul Constantin Laurențiu Erbiceanu a reușit să recupereze casa în stil neo-românesc a familiei, instalându-se definitiv la București, inițial ca reprezentant al concernului RWE pentru România. Dar, odată cu retragerea din activitatea inginerească, pasiunile sale nu s-au domolit, ci dimpotrivă. A înființat Fundația Culturală Erbiceanu spre a pune în valoare moștenirea culturală a familiei. Are proiecte de mecenat, traduce și editează cărți, subvenționează studii. Se numără printre puținii români întorși din emigrație care se simt datori să dăruiască ceva țării, contribuind la crearea noii elite de care România are atâta nevoie. Constantin Laurențiu Erbiceanu a pus la dispoziția lui Neagu Djuvara o locuință situată la etajul vilei sale, unde istoricul și-a trăit ultimii 12 ani de viață. Iar la fiecare ediție a Concursului Internațional de Interpretare "George Enescu", Fundația Erbiceanu premiază un tânăr muzician de origine română. Fapte aparent simple, dar exemplare pentru noile generații.

Valentin Gheorghiu, Mihai Ritivoiu și Constantin Laurențiu Erbiceanu, Concursul Enescu, 2011

Sandrino Gavriloaia: Când și în ce împrejurări ați plecat din țară? Și de ce ați revenit, definitiv, în România? Are legătură relocarea dvs. cu retragerea din activitatea profesională?

ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: În copilărie și adolescență eram pasionat de atlasele și de relatările de voiaje ale marilor navigatori și descoperitori, care figurau în biblioteca familiei. Totodată, pe măsura trecerii anilor eram tot mai frustrat deoarece în anii '50 nu se puteau vizita nici vecinătățile precum Ruse, Cernăuți sau Chișinău.

După terminarea studiilor în 1961, m-am înscris la câteva tururi organizate de ONT, precum croaziera cu vasul Transilvania pe Marea Neagră sau cea de pe Dunăre, cu vizite la Budapesta și Bratislava, continuând apoi cu trenul la Praga, tururi însoțite de ghizi vigilenți. A mai fost și un voiaj în URSS, pe ruta Kiev-Leningrad-Moscova în 1964, care m-a edificat definitiv asupra condițiilor de trai în "raiul comunist". Ca urmare, când am reușit, în 1967, să achiziționez prima mașină, prin efortul întregii familii și al prietenilor, am început să plănuiesc voiaje. Evident, am descoperit întâi România, apoi înscriindu-mă în ACR (Automobil Clubul Român) am participat, în 1968, la un tur la Istanbul, via Sofia, iar în anul următor, cu prietenii, m-am înscris în primul tur privat prin Iugoslavia, care mi s-a părut de-a dreptul o țară vestică și care mi-a deschis gustul pentru călătorii mai îndepărtate. Fac aici un salt în timp și rezum: după o activitate de aproape 9 ani în proiectare în România, mi-am dat seama că ușile pentru o carieră de succes în patrie îmi erau închise, dat fiind dosarul meu de cadre deosebit de încărcat. Bunicul matern, Ion Flueraș, unul dintre eroii Marii Uniri, fusese arestat, condamnat la 25 ani muncă silnică și ucis în 1953 la închisoarea din Gherla.

Bunicul matern, Ion Flueraș, unul dintre eroii Marii Uniri

Tatei, un distins inginer constructor, i s-a înscenat un așa-zis proces de neglijență în serviciu, ca urmare a unui incendiu pe șantierul Circului de Stat, primind o condamnare de 10 ani, principala acuzare fiind că s-a căsătorit cu fiica unui anti-comunist! Nu mai amintesc că averea întregii familii fusese confiscată, casa proprie naționalizată, bunurile scoase la licitație ca urmare a unor nesfârșite și demonice percheziții... Prin intervenția mătușii sale, Constanța Erbiceanu, tata  a fost grațiat în 1961, dar a rezultat un dosar absolut compromițător în acele vremuri, pentru întreaga familie. Aflând însă la finele anului 1969 (când teroarea împotriva noastră se mai atenuase) că firme românești aveau posibilitatea de a lucra în Germania pentru proiecte în curs de realizare, mi-am depus candidatura ca inginer. După câteva luni de așteptare, refuzuri și reveniri, am reușit, în iunie 1970, să plec cu trenul, via Viena, în Germania, la un șantier din zona Frankfurt. Nu-mi închipuiam atunci că vor trece taman 2 decenii până ce voi putea reveni în România, ceea ce mi s-a permis abia în cursul anului 1991, ca reprezentant al concernului RWE de care ținea și firma de consultanță Lahmeyer International, unde mă angajasem în 1978 și de unde am ieșit la pensie în data de 1.06.2004. În cursul celor 30 ani de activitate în străinătate, ca inginer calificat, am avut posibilitatea să lucrez pe mari șantiere de baraje și centrale hidroelectrice din Africa sau Filipine. Șansa mea a constat atât în limbile străine învățate în familie și ameliorate pe parcurs (franceza, germana, engleza, italiana, întrucât rusa predată în școală a rămas rudimentară), cât și din ușurința mea de a mă adapta la condițiile locale, uneori mai puțin confortabile. Se adaugă aici și disponibilitatea de a face față unor provocări tehnice, care nu făcuseră parte din materiile învățate la facultatea bucureșteană. Ca urmare, am progresat în carieră, dispunând de o mare libertate de mișcare și decizie, ajungând procurist al firmei Lahmeyer. Cariera mi-a fost facilitată odată cu căderea zidului Berlinului, eveniment care m-a prins în Guineea, unde eram directorul filialei locale. Rechemat la sediul din Frankfurt, s-a creat o direcție specială de achiziții de proiecte cu finanțări internaționale pentru care eram predestinat. Am avut nenumărate ocazii de voiaje la sediul Băncii Mondiale din Washington, unde am avut, de pildă, ocazia să-l întâlnesc pe Henry Kissinger sau să asist la diverse congrese, să merg în fiece trimestru la sediul Comisiei Europene din Bruxelles, la sediul BERD din Londra, la sediul Băncii Africane de Dezvoltare din Abidjan sau la Banca Asiatică de Dezvoltare din Manila. Între timp, voiajam în diferite țări în curs de dezvoltare, dar și în Europa Centrală și de Est, aflată în plină redresare și unde am repurtat mari succese, îndeosebi în țările doritoare de experți germani precum Slovenia, Croația, Lituania, Albania, Ungaria, Slovacia - și nu ascund acest fapt - România, îndeosebi pentru reabilitări în domeniul energetic. Printre voiajele profesionale strecuram întotdeauna și vizite turistice. Așadar, propunerea concernului RWE de a-i deveni reprezentant pentru România, a căzut cum nu se putea mai potrivit. Am reușit să recuperez casa natală, fosta reședință a familiei mele, să-mi revăd rudele (în special familia Eliade), prietenii din tinerețe și, îndeosebi, copiii acestora. Nu am pomenit întâmplător numele Eliade, deoarece vărul lui Mircea Eliade, inginerul Dinu Eliade s-a căsătorit în 1940 cu sora tatălui meu, Florica-Lelia Erbiceanu, iar cei doi au constituit pentru mine o a doua pereche de părinți (mai cu seamă când tata a fost la închisoare). Beneficiind de un mediu favorabil și călătorind cel puțin trimestrial la sediul din Essen și Frankfurt, am avut un final de carieră deosebit de reușit, în care am avut timp să-mi plănuiesc activitățile și voiajele de după pensionare. Cea mai mare realizare după retragerea mea a fost crearea și înregistrarea Fundației Culturale Erbiceanu, având activitățile descrise pe site-ul respectiv, ceea ce, evident, m-a legat din nou de patrie, fără ca noua situație să-mi împieteze planurile de voiaj și activitățile culturale până ce, în acest an de grație 2020, pandemia m-a țintuit la București.

Sandrino Gavriloaia: De ce sunt Erbicenii o familie românească cu faimă? Și care ar fi povestea acestui nume de familie pentru că străbunul dvs., preot, se numea Ion Ionescu?

ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Înainte de toate, țin să precizez data nașterii mele la București, în duminica de 21 Mai 1939, de Sfinții Constantin si Elena, ziua onomastică a părinților mei! În toată tinerețea mea, data respectivă era o mare sărbătoare a familiei, dat fiind: tata, Constantin (Dinu) Erbiceanu, mama, Ileana, nașul Constantin Teodorescu, viceguvernator al Băncii Naționale, inginerul Dinu Eliade, cumnatul tatei. Mai erau prietenii părinților mei, precum Dinu Poloni sau Constantin (Bubu) Hurezeanu, nu mai spun de cea mai bună prietenă a mamei, Ileana, fiica scriitorului Emanoil Bucuța. Pentru a completa nițel elogioasa prezentare pe care mi-ai făcut-o la începutul acestui interviu, aș adăuga, printre figurile ilustre ale înaintașilor mei, pe magistratul Vespasian Erbiceanu, vărul primar al bunicului Laurențiu, căruia i-a revenit meritul de a româniza justiția din Basarabia în perioada interbelică, membru al Academiei Române, pe fratele bunicii paterne, naturalistul Andrei Popovici Bâznoșanu, care a introdus, la noi, noțiunea de ecologie și pe bunicul matern, Ion Flueraș, făptaș al Marii Uniri, decedat la Gherla ca urmare a torturilor suferite. În privința numelui, Constantin Erbiceanu și fratele său, Gheorghe, se născuseră în familia preotului din localitatea Erbiceni, preot numit Ion Ionescu cel Tânăr. Bunicul acestuia, tot preot, venise din Oltenia cu familia, având probleme cu administrația austriacă și nevrând să accepte să treacă la greco-catolici. În timpul studiilor de la Socola, profesorul le-a propus, lui Constantin și Gheorghe, schimbarea de nume (spre a-i deosebi de alți colegi), care să le indice locul de obârșie, satul Erbiceni, nume care ne-a rămas.

Sandrino Gavriloaia: În ce scop ați înființat Fundația Erbiceanu, asociație culturală care acordă, între altele, un premiu pentru interpretare la Concursul Internațional "George Enescu"?

ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Revenind în țară și având la dispoziție bogata bibliotecă a casei în care figurau numeroase scrieri ale înaintașilor familiei, am luat hotărârea de a-i readuce în atenția opiniei publice. Prima acțiune a constat din republicarea anastatică a volumului Cronicari greci despre Țările Române în epoca fanariotă, care s-a epuizat rapid din librării, fiind o carte publicată cu sprijinul Ministerului Culturii, la un preț accesibil.


 

Ulterior, am fondat și înregistrat Fundația Culturală Erbiceanu (FCE), grație căreia am reușit să public o serie de volume ale străbunicului, dar și să finanțez biografii ale unor membri ai familiei și anume: a academicianului Constantin Erbiceanu (1838-1913), a fiicei acestuia, pianista și profesoara Constanța Erbiceanu (1874-1961), a unchiului magistrat, academicianul Vespasian Erbiceanu (1865-1943) sau a bunicului matern, Ion Flueraș (1882-1953), erou al Marii Uniri. Totodată, am înființat o serie de premii în diferitele domenii în care au activat înaintașii mei. Un premiu consacrat este cel intitulat Constanța Erbiceanu, care se acordă celui mai bine clasat candidat român la Concursul "George Enescu". Primul câștigător a fost Shwan Sebastian în anul 2003, iar în 2018 Florian Mitrea (azi cadru didactic la Royal College Londra). Ceilalți pianiști premiați de Fundația Erbiceanu sunt Sorin Creciun (2009), Adela Liculescu (2013) și Florian Mitrea (2017).

Între alte premii ale fundației menționez Premiul Ion Flueraș, acordat în 2016 tinerilor jurnaliști Laurențiu Ungureanu și Radu Eremia pentru volumele Apostolii lui Stalin și Apostolii Epocii de Aur. Alte acțiuni editoriale s-au îndreptat spre retraducerea, cu comentarii teologice competente, ale celor patru Evanghelii, însoțite de Evangheliile apocrife, de Apocalipsa după Ioan și de Faptele Apostolilor. Am atribuit Premiul academician Constantin Erbiceanu, autorului acestei excepționale colecții dr. Cristian Bădiliță. Cu ocazia Centenarului de la revoluțiile ruse din anul 1917, FCE a finanțat traducerea a 5 volume esențiale pentru înțelegerea cumplitului eveniment care a influențat în mod sinistru soarta omenirii și anume: Biografia Lenin de Ferdynand Ossendowski, Memoriile ambasadorului Franței la curtea țarilor în ajunul revoluțiilor de Maurice Paléologue, Memoriile lui Kerenski, Memoriile Generalului Wrangel și Teroarea Roșie de Sergei Melgunov care descrie, cu 40 de ani înaintea lui Soljenițîn, ororile și crimele regimului comunist sovietic, carte ignorată îndeosebi de intelighenția occidentală stângistă! Și, ca să amintesc de o acțiune deosebită, menționez unicul bestseller din secolele XV-XVI, publicat de un autor (sas), născut pe meleagurile noastre, George Captivul (Prizonierul), volum intitulat Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor (titlu original din 1480), pe care m-am străduit să-l regăsesc, să-l traduc și să-l public la Humanitas.

***

Fotografii din arhiva personală


 


 


 


 


 

 

  

Inapoi